luni, 14 mai 2012




Demonstrația eliberată de calculator a teoremei color patru culori
– o clarificare necesară pentru matematica mileniului al III-lea
şi un pas înainte în cunoaşterea umană


A.  Introducere

          În istoria atât de interesantă, dar şi surprinzătoare a matematicii, teorema celor patru culori, numită uneori „problema celor patru culori”, ocupă fără îndoială un loc privilegiat, atât prin parcursul plin de inedit şi de aventură ce a caracterizat rezolvarea ei, cât şi prin întrebările tulburătoare pe care le ridică pentru gândirea matematică în particular şi gândirea umană în general, neobişnuita ei soluţionare în 1976 de către matematicienii americani Kenneth Appel şi Wolfgang Haken, de la Universitatea din Illinois, cu ajutorul calculatorului electronic.
          Aventura acestei probleme extraordinare începe la 23 octombrie 1852, când studentul Francis Guthrie constată că poate colora orice hartă cu patru culori, ţările cu frontieră comună având culori diferite. Neputând să-şi explice faptul oarecum surprinzător totuşi el menţionează nedumerirea lui, fratelui său, Frederik, şi el student la University College din Londra. De la acesta, problema ajunge la profesorul său, Augustus De Morgan, iar apoi la marele matematician şi fizician irlandez William Rowan Hamilton. Eşecul lor în încercările de a dovedi afirmaţia lui Guthrie asigură problemei o celebritate crescândă, în întreaga lume.
          În 1879, Alfred Bray Kempe, care era de fapt avocat, publică în American Journal of Mathematics un articol în care demonstra teorema celor patru culori. Pentru aceasta, el devine membru al Societăţii Regale şi cavaler, însă în 1890, Percy John Heawood, conferenţiar la Universitatea din Durham, publică un articol în care arată că demonstraţia lui Kempe era greşită.
          Aventura acestei probleme, devenită cu timpul tot mai celebră, continuă încă aproape optzeci de ani, perioadă când toţi marii matematicieni ai epocii au încercat zadarnic să descopere râvnita demonstraţie.
          Succese parţiale s-au obţinut totuşi: în 1922, Philip Franklin arată că orice hartă conţinând 25 sau mai puţine regiuni nu pretinde decât patru culori; în 1926, Reynold a extins demonstraţia la harţi cu 27 de regiuni, apoi C. E. Winn a extins-o la 35, iar prin anii ‘60, Øystein Ore şi Joel G. Stemple atinseseră 39 de regiuni.
          Mergând pe această cale însă nu se putea obţine demonstraţia teoremei celor patru culori în generalitatea sa. A fost momentul în care Appel şi Haken au avut ideea novatoare a utilizării calculatorului electronic în demonstraţie, mergând pe o cale nouă. Posibilitatea existenţei unei hărţi cu un număr practic infinit de ţări este redusă la o hartă cu 1482 de ţări, hartă pe care un calculator electronic, performant pentru vremea aceea, a dovedit, după 1200 de ore de lucru, că poate fi colorată doar cu patru culori. Iniţial se pornise de la 1879 de configuraţii ireductibile, număr care a fost redus ulterior la 1405 şi se pare chiar mai puţin.
          Dar chiar şi în aceste condiţii, demonstraţia cu ajutorul calculatorului a generat numeroase controverse.
          Matematicieni de prestigiu din mai multe ţări au contestat demonstraţia lui Appel şi Haken pentru motivul că aceasta nu poate fi verificată cu mijloace obişnuite, ci doar cu  un alt program rulat pe un alt calculator. O demonstraţie mai complicată, ca de exemplu aceea a clasificării grupurilor simple finite, în ciuda celor 15.000 de pagini, a fost verificată de matematicieni de mai multe ori. Ceea ce face teorema celor patru culori să aibă o situaţie diferită este că ea n-a fost şi nu va fi niciodată complet verificată de cineva. Aşa cum arăta H.P.F. Swinnerton-Dyer, o verificare cu ajutorul altui calculator nu este o adevărată verificare, pentru că orice calculator modern are defecţiuni obscure în care softul şi hardul său produc atât de rareori erori, încât rămân ani de zile nedetectate şi orice calculator este pasibil de erori trecătoare.
          În afară de aceasta, admiterea acestui nou tip de demonstraţie matematică ridică grave probleme. Specialistul în calculatoare Edward Fredkin presupunea chiar că într-o bună zi un calculator va descoperi o demonstraţie importantă independent de matematicienii care îl supervizează.
          În plus, se ridică întrebarea dacă această demonstraţie este o adevărată demonstraţie matematică, aşa cum acest concept s-a configurat şi acceptat de la Euclid şi până astăzi. O demonstraţie matematică nu trebuie să răspundă la o întrebare, ea trebuie să dea şi o anumită înţelegere a motivului pentru care răspunsul este cel care este. Verificând toate configuraţiile inevitabile, aşa-zisa demonstraţie a lui Appel si Haken a certificat că, într-adevăr, orice hartă plană se poate colora doar cu patru culori, a adăugat ceva cunoaşterii, dar nu şi înţelegerii. Însă progresul ştiinţific implică în primul rând înţelegerea fenomenologiei lumii, a cauzalităţii şi a determinismului universal, nu doar o acumulare de informaţii disparate. Lumea materială şi psihică este un sistem unitar şi coerent, iar cunoaşterea reală a acesteia înseamnă cunoaşterea legităţilor ei. Calculatorul electronic a dat un răspuns, căci el doar asta poate face, a furnizat o informaţie certă, dar atât. Nu am aflat ce leagă pe dedesubt toate datele, căci a răspuns doar la întrebarea „cum?”, nu şi la „de ce?”. În felul acesta, dacă într-o demonstraţie „clasică” sau „de mână”, cu care suntem obişnuiţi, urmărim depistarea unei condiţii care să fie „necesară”, dar nu şi „suficientă”, demonstraţia cu ajutorul calculatorului oferă o condiţie „suficientă”, dar care nu este şi „necesară”.
          Acceptarea acestui nou tip de demonstraţie prin calculatorul electronic va genera probleme tot mai inaccesibile omului. Se conturează chiar o ştiinţă care să depăşească complet posibilitățile intelectului uman, ceea ce este ilogic şi inacceptabil. Matematicianul Ronald Graham spunea în acest sens: „Ar fi foarte descurajant dacă ai putea întreba un calculator despre adevărul ipotezei lui Riemann şi el ţi-ar răspunde: Da, e adevărată, dar n-ai fi în stare să înţelegi demonstraţia”.
          Adevărul nu poate fi acesta; este contrazis de întreaga istorie a matematicii şi a ştiinţelor în general. O demonstraţie nu poate fi decât ceea ce s-a constituit în sute şi chiar mii de ani: o trecere logică de la necunoscut la cunoscut, o deducere a unui adevăr nou din adevăruri deja acceptate de raţiune, o concluzie care provine din premise, din ipoteză. Trecerea comportă un număr de paşi, dar aceștia nu pot fi nici în număr infinit, şi nici măcar imposibil de asimilat de către intelectul uman.
          Eroarea provine din confuzia dintre problemele de aflat şi problemele de demonstrat. Între acestea doua există şi asemănări; obţinerea unui rezultat, trecerea de la necunoscut la cunoscut. Dar problemele de demonstrat îmbogăţesc cunoaşterea cu informaţii certe, raţionale, ştiinţifice, pe când problemele de aflat nu aduc decât aplicaţii practice ale cunoştinţelor teoretice, trecerea de la general la particular.
          În problemele de aflat se cunoaşte calea, dar nu se ştie rezultatul, în cele de demonstrat se cunoaşte rezultatul, dar nu şi căile care duc la el.
          W. Sierpinski clasifică problemele nerezolvate ale matematicii în două genuri: probleme pentru care se cunoaște calea, dar aceasta nu poate fi realizată din cauza lungimii calculelor (genul I) şi celelalte probleme nerezolvate – pentru care nu se cunoaște nici calea de rezolvare (genul II). Introducerea calculatoarelor electronice a desființat barierele dintre genuri, făcând adeseori ca o problema de genul al II-lea să se transforme într-una de primul gen.
          Prima şi cea mai accesibilă metodă de rezolvare a problemelor este metoda numită a încercărilor şi erorilor. Capacitatea ei este limitată şi de numărul operaţiilor – care pot fi în număr infinit, dar şi de gradul de dificultate a problemei. Pentru problemele dificile, omul gândeşte euristic, găseşte căi noi de rezolvare, învinge rutina gândirii, ceea ce echivalează cu o pătrundere a raţiunii spre niveluri de abstractizare tot mai profunde, cu o cunoaştere a unor esenţe de ordin tot mai înalt. Cu timpul, se elaborează ipoteze noi, se fac verificări şi se elimină o masă mare de încercări ce nu aveau şansă de reuşită.
          Acum îşi găseşte răspunsul întrebarea privitoare la rolul şi locul calculatorului în rezolvarea problemelor. În problemele de aflat, algoritmice, computerul este un auxiliar modern de neînlocuit în condiţiile exploziei informaţionale. În problemele de demonstrat, atâta timp cât nu se cunoaşte drumul logic spre rezolvare, calculatorul ajută la efectuarea rapidă a unei serii de încercări, ceea ce poate aduce succesul. Desigur, dacă numărul de încercări este infinit, nici calculatorul nu ajută la nimic, de exemplu în marea teoremă a lui Fermat, în ipoteza lui Goldbach, în demonstrarea existenţei unei infinităţi de numere prime, cum a făcut Euclid prin formula lui simplă.
          În aşa-zisa demonstraţie a teoremei celor patru culori, matematicienii americani, făcând cu calculatorul toate încercările posibile (încercări limitate la un nivel rezonabil al configuraţiilor inevitabile printr-un efort de inteligenţă al lor), au găsit soluţia problemei celor patru culori. Dar nu au rezolvat-o. Căci nu au înaintat în cunoaşterea teoretică aproape deloc. Am aflat ce şi cum, dar nu ştim şi de ce.
          De aici rezultă un aspect teoretic nou şi interesant: a soluţiona o problemă nu înseamnă a o rezolva.
          În istoria științelor, în general, au existat multe probleme care au fost soluţionate mai întâi prin încercări şi erori, pentru ca mai târziu, prin descoperirea de noi legităţi, să se ajungă la rezolvarea lor, cu perspective spre noi rezolvări, mai dificile. Astfel se acumulează cunoaşterea ştiinţifică, adică înţelegerea, treapta superioară a cunoaşterii umane.
          Rezultă de aici că orice problemă va fi rezolvată în cele din urmă, adică se va ajunge la o demonstraţie în sensul clasic al termenului, adică printr-un număr de paşi accesibili omului. A se ajunge la demonstraţii pe care numai calculatorul le-ar înţelege este o absurditate, căci ar însemna o limitare a capacităţii omului de a crea, de a se apropia asimptotic de adevărul absolut.
          Appel şi Haken, cu ajutorul calculatorului, au transformat de fapt teorema celor patru culori dintr-o problemă de demonstrat, într-o problemă de aflat. În acest fel, nu numai că nu au dat o demonstraţie matematică veritabilă, dar – mai mult – au generat suspiciunea că aceasta ar putea fi chiar eronată. Iar greşeala ar putea proveni nu numai dintr-o eroare tehnică de calculator, ci modul de calcul al configuraţiilor inevitabile. Amintim că, în 1950, matematicianul Heesch a găsit aşa de multe configuraţii reductibile, încât a emis ipoteza că se poate găsi o mulţime de configuraţii reductibile atât de mare, încât o triangulaţie de orice fel cu grad minim 5, să conţină cel puţin una dintre aceste configuraţii. Dar dacă nu ar fi aşa?
          Generalizând, teorema celor patru culori aparţine planului sau suprafeţei sferice, dar devine problema culorilor dacă ne referim la hărţi desenate pe banda Möbius, pe un tor, butelia Klein etc.
          Necesitatea unei demonstraţii elaborate apare numai în plan sau pe sferă.
          În sprijinul celor afirmate mai sus, urmează în continuare demonstraţia teoremei celor patru culori, eliberată de calculator, iar, decurgând direct din aceasta, ce consecinţe de ordin teoretic pot fi trase, subliniind importanţa deosebită a acestei teoreme pentru matematică în general.

duminică, 13 mai 2012



Până la momentul publicării demonstraţiei teoremei care face obiectul creării acestui blog, supun atenţiei potenţialilor vizitatori o problemă interesantă.

Ţin foarte mult la ea fiindcă am impresia că nu poate fi rezolvată de nimeni, întrucât soluţionarea ei implică cunoaşterea unui set de concepte şi de teoreme matematice descoperite de mine şi subsumate convenţional urmatorului titlu: "Teoria intervalelor numerice".
Pentru un matematician valoros, specialist în Teoria Numerelor, problema prezintă o importanţă deosbită, pentru că ea conduce la îmbogăţirea patrimoniului de cunoştinţe matematice. Deci: problema nu reprezinta doar o provocare, la adresa posibilităţilor matematicii contemporane, ci şi un pretext pentru depăşirea acestor posibilităţi.

Iată enunţul:



               În şirul numerelor naturale, să se determine un interval de „n” numere naturale consecutive, astfel încât: 

1. Niciunul dintre numerele aparţinând intervalului de „n” numere consecutive să nu fie superior numărului  n².

2. Niciunul dintre numerele intervalului determinat să nu fie număr prim. 

3. Numărul „n” să fie unic.


Honoriu Andreescu
Alexandria – România
aprilie 2012